I looked up at the tallest building
Felt it falling down
I could feel my balance shifting
Everything was moving around
These streets so fixed and solid
A shimmering haze
And everything that I relied on, disappeared…

Downside up, upside down
Take my weight from the ground
Falling deep in the sky
Slipping into the unknown
All the strangers look like family
All the family looks so strange
The only constant I am sure of
Is this accelerating rate of change.

Downside up, upside down
Take my weight off the ground
Falling deep in the sky
Slipping into the unknown

I stand here
Watch you spinning
Until I am drawn in
A centripetal force
You pull me in!

(Lucian Blaga)

O, ce trist, ce înalt era Christ !

Luna-a intrat după El în celulă,

Si-L făcea mai înalt si mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

Ochii adânci ca niste păduri.

Luna-L bătea cu argint pe vesminte,

Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:

- Doamne, de unde vii? Din ce veac?

Iisus a dus lin un deget pe gură

Si mi-a făcut semn ca să tac…

A stat lângă mine pe rogojină…

- Pune-mi pe răni mâna ta.

Pe glezne-avea umbre de răni si rugină,

Parcă purtase lanturi, cândva…

Oftând, Si-a întins truditele oase

Pe rogojina mea cu libărci.

Prin somn lumina, dar zăbrelele groase

Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea Căpătână,

Si misunau păduchi si guzgani.

Simteam cum îmi cade tâmpla pe mână,

Si am dormit o mie de ani…

Când m-am trezit din grozava genună,

Miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă si era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri…

- Unde esti, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de cătui.

M-am pipăit, si pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor Lui…

( Iisus in celula – Radu Gyr )

Ți-ai dorit măcar o dată în viață să fii invizibil?

Eu mi-am dorit de câteva ori.. să pot să alunec ca o nalucă pe strazi, să nu mă vadă nimeni, să mă simtă doar,  ca pe-un vânt aducător de soare și zâmbete.

****

Mi-am dorit să fiu apă, să-nviorez chipurile dimineața.

Mi-am dorit să fiu iubire, să pot lega inimi…

Odată, mi-am dorit să fiu o floare de colț , pe-un vârf de stâncă

Și-altădată am vrut să fiu gând, să mă pot strecura în mintea ta.

Acum, mi-aș dori să fiu timp

Să mă pot opri la dorințele tale.

Să trec repede când ai insomnii, în nopțile de vară

Și să mă blochez când iți întâlnești sufletul.

Ceea ce sunt de fapt, nici eu nu știu.

Cert e că sunt.

Uneori sunt verde, alteori sunt rece.

Dar voi fi întotdeauna  aproape.

Un iz de parfum răcoritor, o flacăra vie, o strângere de mână

Un „Știu că poți!” în zilele în care te aduni de pe jos,

Sau ți-e gol paharul.

Mă voi preface în picături și ți-l voi umple

Cu apa rece care te-a îmbătat de-atâtea ori.

Vei deveni lucid, și-apoi vei ști că mint,

Că nu mă pot preface în nimic.

Atunci, eu voi deveni melancolică
Și-ți vei da seama că uneori,

Așa sunt.

:)

De mică m-am integrat greu in orice grup. In primele saptamani din clasa I, m-au mutat la alta scoala, din cauza ca sunt stangace. Aveam un invatator comunist care nu suporta ideea ca scriu cu mana stanga, si-a refuzat sa ma mai primeasca in clasa lui. Si bine a facut, ca oricum nu-mi facusem inca prieteni. Ma inhaitasem cu un tiganus dragut si cret, care avea cel mai urat ghiozdan din scoala.

Mereu m-am simtit cumva nedreptatita, obligata sa-mi impart timpul cu fel si fel de oameni, m-am nascut cu un aer involuntar de superioritate bolnava si asta m-a determinat sa nu ma pot integra decat foarte, foarte greu.

In liceu am avut vaga impresie ca mi-am revenit, eram o gașcă de fete zapacite cu care ieseam prin oras, dar evitam cat puteam orice chef, fiindca stiam ca se va lasa cu povesti inutile. Pierdere de timp..

Iar anul asta de facultate care tocmai a trecut, nu mi-a lasat nicio amintire. Sper ca totusi in vacanta asta sa ajung pe la mare, de care mi-e dor ca de viată. Si sa mai scriu cate ceva. Poate dau si de-o carte buna… iar o muzica misto ar fi de vis!

Pana una, alta, stau si vegetez in vechea mea camera, cu miros de copilarie si fericire, visand cu ochii deschisi sau inchisi. Visez ca intr-o zi ma voi imprieteni mai usor cu oamenii, voi invata sa ii apreciez si sa nu ii mai ranesc pe cei care ma iubesc.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

Și ei ii vine s-o ia la goană, însă picioarele refuză orice colaborare. O mână se-ntinde leneș după ultima țigară, care se scaldă in linia de soare ce s-a strecurat pe sub jaluzea, si-acum sta lungită si deformată pe birou.

Primul cerc de fum îi agață privirea rămasă în mijlocul tavanului și-o trimite inapoi, la cei doi ochi goi… ce redevin verzi.

Ea se trezește, uită visul urât ce i-a chinuit somnul,  își  desprinde de la gât cruciulița mică și-o pune pe linia de soare, s-o usuce de lacrimi. Gândurile i se așează cuminți la locul lor, obosite de-atâta alergat. Numai unul singur, mai neastâmparat, îi aduce în prim planul retinei o imagine veche a copilăriei, uitată într-un raft prăfuit cu ani mulți.  Un câmp plin de grâu auriu, presărat cu maci roșii ca viața…

”Aia mica si rasfatata, ce-a crescut singura la parinti si a primit totul pe tava nu prea intelege ce se intampla in jurul ei. Se cam crizeaza cand vorbeste serios si oamenii o iau peste picior, e bosumflata cand e inteleasa gresit si se chinuie sa-i faca pe toti sa inteleaga lucrurile la modul cel mai SIMPLU. Cand nu-i iese, se acreste”.

Oamenii din jurul meu au impresia ca pentru mine totul e o joaca de copii. Intradevar,cam asa si este, dar la modul cel mai serios. Lucrurile sunt, in general, foarte simple. Depinde doar in ce lumina le pui. Sinceritatea e tranșantă si dureroasa uneori; corectitudinea fata de mine insami si fata de oamenii din jurul meu, e aproape imposibil de comprehensat.

Ma intreb, din nou ..”De ce?”. Adica.. de ce oamenii cer de la mine minciuni,măști sau impresii gresite? De ce nu le este mai simplu sa ma ia asa cum sunt si sa inteleaga ca ceea ce incerc eu sa comunic este exact ceea ce gandesc? De ce toti au impresia ca vorbesc in dodii sau in metafore, tot timpul? Sinceritatea e o arma alba periculoasa, claritatea o ascute si mai tare, iar corectitudinea o transforma intr-un pumnal rece si insetat de sangele cald al Prefacatoriei.

Ceea ce ma doare este ca oamenii mustăcesc zambete pline de compasiune atunci cand le servesc ganduri nude, dezbracate de măștile murdare ale minciunii, cu care ei sunt obisnuiti. Oamenii cer sa fie mintiti, si-o doresc cu ardoare iar cand se intampla sa se prinda ca traiesc in minciuna, se revolta si cer sa li se spuna adevarul,realitatea !

Reversul monedei este la fel de interesant … Daca incerci sa fi sincer si corect, si spui ce gandesti (”Sa spui ce gandesti e un factor de risc”) esti considerat cel mai de temut mincinos si prefacut … si asta fara un motiv anume.. poate doar din cauza ca in aparenta, Adevarul este vazut ca un frate mai mare al Minciunii , doar ca mult mai periculos si mai perfid.

Helllăăău !! Imi vine sa va trag de maneca pe toti, sa va amintesc ca lumea in care traim nu e chiar asa de neagra cum o vedeti voi, nu s-au intors toate cu susul in jos… Realitatea ramane realitate, minciuna ramane minciuna… Nu deriva una din cealalta, nici n-au vreo legatura, sunt chiar in opozitie.. Ati invatat cu totii la scoala, astea se numesc antonime, iar daca vreti sa le personalizati – antiteze.

Wake up, people ! Sun is shining!

Nu vreau sa ranesc pe nimeni, in niciun fel, pentru ca stiu prea bine cum e…

Vino aici …Aseaza-ti capul pe umarul meu si lasa-ma sa iti mangai fruntea plina de griji. Ai incredere in mine, de data asta nu o sa fie la fel….