Senzational… Dan Diaconescu ar atribui titlul asta povestii mele din primul an de facultate, care mi s-a strecurat neobservat prin fata ochilor. L-am incheiat cu brio, cu 2 restante seci, pe care-o sa le iau in toamna fara sa invat. Sper numai sa-mi amintesc de ele si sa nu-mi pierd si ultima rămășiță de memorie, imbâcsită de fum. E trist pentru mine… Pentru altii e raiul pe pamant. Cămin, chefuri, băutură si socializare din plin.

De mică m-am integrat greu in orice grup. In primele saptamani din clasa I, m-au mutat la alta scoala, din cauza ca sunt stangace. Aveam un invatator comunist care nu suporta ideea ca scriu cu mana stanga, si-a refuzat sa ma mai primeasca in clasa lui. Si bine a facut, ca oricum nu-mi facusem inca prieteni. Ma inhaitasem cu un tiganus dragut si cret, care avea cel mai urat ghiozdan din scoala.

Mereu m-am simtit cumva nedreptatita, obligata sa-mi impart timpul cu fel si fel de oameni, m-am nascut cu un aer involuntar de superioritate bolnava si asta m-a determinat sa nu ma pot integra decat foarte, foarte greu.

In liceu am avut vaga impresie ca mi-am revenit, eram o gașcă de fete zapacite cu care ieseam prin oras, dar evitam cat puteam orice chef, fiindca stiam ca se va lasa cu povesti inutile. Pierdere de timp..

Iar anul asta de facultate care tocmai a trecut, nu mi-a lasat nicio amintire. Sper ca totusi in vacanta asta sa ajung pe la mare, de care mi-e dor ca de viată. Si sa mai scriu cate ceva. Poate dau si de-o carte buna… iar o muzica misto ar fi de vis!

Pana una, alta, stau si vegetez in vechea mea camera, cu miros de copilarie si fericire, visand cu ochii deschisi sau inchisi. Visez ca intr-o zi ma voi imprieteni mai usor cu oamenii, voi invata sa ii apreciez si sa nu ii mai ranesc pe cei care ma iubesc.

Dimineață. Perechea de ochi verzi săgetează o privire speriată drept in mijlocul tavanului. Clipesc buimac de câteva ori și de-odată degetele aleargă spre tâmple, oprind lacrimile fierbinți să se ascundă in urechi; cuprind apoi intreaga față, se plimbă…alunecând pe gât, unde pulsul încătușat de pielea subțire vrea s-o ia la goană.

Și ei ii vine s-o ia la goană, însă picioarele refuză orice colaborare. O mână se-ntinde leneș după ultima țigară, care se scaldă in linia de soare ce s-a strecurat pe sub jaluzea, si-acum sta lungită si deformată pe birou.

Primul cerc de fum îi agață privirea rămasă în mijlocul tavanului și-o trimite inapoi, la cei doi ochi goi… ce redevin verzi.

Ea se trezește, uită visul urât ce i-a chinuit somnul,  își  desprinde de la gât cruciulița mică și-o pune pe linia de soare, s-o usuce de lacrimi. Gândurile i se așează cuminți la locul lor, obosite de-atâta alergat. Numai unul singur, mai neastâmparat, îi aduce în prim planul retinei o imagine veche a copilăriei, uitată într-un raft prăfuit cu ani mulți.  Un câmp plin de grâu auriu, presărat cu maci roșii ca viața…