Simt ca nu mai sunt aceeasi. Simt ca nu mi se mai tulbura sufletul la fiecare intamplare minora, simt ca nu mai gasesc motive pentru care sa ma intreb daca nu cumva lucrurile merg inspre rau.
Asta pentru ca nu mai vreau sa imi fac rau. Refuz. Refuz sa ma gandesc ca se va intampla vreodata ca vreun semn sa-mi arate ca nu mai suntem la fel. Refuz sa ma pedepsesc si sa gasesc motive de pseudogelozie. Refuz sa-mi las stomacul sa ma roada si sa mi se stranga inima.
Pentru ca e ilogic sa las sa se intample astea. Pentru ca iubirea nu inseamna asta. Pentru ca pierd timp pretios, pe care-l pot petrece cu ochii in ochii tai, sarutandu-te, privindu-te, razand la glumele tale.
Am renuntat sa ma mai pedepsesc. Am renuntat sa cred ca pentru ca te am trebuie sa platesc vreun pret. Am renuntat la a-ti lua fiecare privire sau fiecare cuvant ca pe piese ale vreunui puzzle care trebuie sa imi dezvaluie ceva.
Am renuntat la atitudinea aia care ma facea sa nu vad padurea de copaci. Pentru ca, la inceput, nu te vedeam pe deplin asa cum esti. Mai exact te vedeam, te simteam, si nu-mi venea sa cred. Aveam momente in care, in paranoia mea, ma gandeam ca nu esti ceea ce vad eu, ca poate ma minti, ca e prea frumos ca sa poata fi adevarat. Mi-a ajuns.
De curand mi-am dat seama ca esti simplu.[Am avut ideea in cap de mai mult timp, dar ma tot gandeam ca trebuie sa fie complicat. Ei bine, nu-i!] Ca esti ceea ce pari. Ca te-am iubit de la inceput nu pentru imaginea care mi se infatisa, ci pentru ca esti cel mai simplu si mai autentic om pe care l-am intalnit. Asa te simte sufletul meu.
Spre deosebire de mine, tie nu ti-a fost niciodata teama sa fii ceea ce esti. Nu te idolatrizez, nu ma gandesc ca esti perfect. Nu. Ai momente in care gresesti, in care esti rau, momente in care esti egoist, momente in care faci sa ma doara. Ca si mine. Esti om. Suntem amandoi.
Insa esti cel mai frumos om pe care l-am intalnit. Omul ala care reuseste fara efort sa ma faca sa-mi doresc sa-l tin de mana fara un motiv anume – doar pentru ca existi si pentru ca pot sa intind mana si sa o iau pe a ta. Acela care ma face sa-mi doresc, atunci cand e trist, sa-l fac sa zambeasca. Acela care ma face uneori sa-mi doresc sa-l strang de gat sau sa-l las fara suflare intr-un sarut lung – ambele in acelasi timp:)
Iar pentru ca putem respira acelasi aer, pentru ca putem imparti acelasi sarut, aceeasi strangere de mana, pentru ca-mi vorbesti si lumea se dizolva, pentru ca reusesti sa ma oftici si-apoi sa ma impaci si sa-mi vina sa rad pentru copilariile mele – pentru toate astea, te iubesc. Si pentru toate astea trebuie sa multumesc timpului care trece peste noi si ne vede impreuna.
