De multe ori, in multe momente si ipostaze, aceasta intrebare imi sta exact in varful limbii si ma abtin foarte greu sa nu o scuip pur si simplu in fata celor mai ipocrite personaje din viata mea : oportunistilor de tot felul,prefacutilor,lingusitorilor, insetatilor de putere,de pozitii sociale si multor alte masti pe care trebuie sa le vad zi de zi. Uneori, de ipocrite ce sunt, fiintele astea seci mai au si pretentia sa le zambesc politicos, aducandu-mi ca argument varsta,experienta sau statutul.
… si atunci, in momentele alea , ma incearca un sentiment de scarba profunda, de dispret si compatimire in acelasi timp, uneori chiar de ura. Datorita acestor “oameni”, eu trebuie sa invat sa ma prefac, sa invat sa nu mai fiu “eu” si sa joc un rol dublu pe scena vietii mele.
Imi aduc aminte de piesa de teatru “Iona” , a lui Sorescu si in special de ideea de a fi jucata pe scena. Personajul acesta cu doua eu-uri este extrem de dificil de interpretat ,- ca si rol vorbind,- de un singur actor. Si stii de ce? Datorita conflictului dintre Iona si eul lui,din cauza ca intre cele doua nu exista armonie, nu se imbina,nu se pot contopi sub nici o forma aproape sub nici o forma. Iar din aceasta cauza, un singur actor nu reuseste sa-l interpreteze.
Unii s-ar putea sa reuseasca,dar e un procent atat de nesemnificativ incat nici nu pot sa-l estimez.
Ehhh, ideea e ca, scena unui teatru se aseamana enorm cu viata mea actuala, si ma simt un fel de unic spectator intr-o sala imensa si intunecata,cu un singur scaun, in mijloc. Prin fata mi se perinda zi de zi , fel de fel de personaje, fiecare interpretandu-si rolul, fiecare straduindu-se sa fie cat mai credibil si sa zmulga de la mine cateva aplauze, o lacrima, un zambet sau o privire curioasa si nerabdatoare sa vada continuarea.
Inceputul piesei mele de teatru a fost incitant… Am fost ,in primul rand fericita ca eu sunt unicul spectator privilegiat cu tot deliciul spectacolului. Insa treptat actele si scenele au inceput sa se repete obsesiv, iar personajele sa ramana mereu si mereu aceleasi.
Deja le cunosc fiecaruia replicile, gesturile, privirile. Deja nu mai tresar, nici nu mai zambesc. De aplaudat nici nu mai poate fi vorba. Sunt plictisita si scarbita, ma agaseaza toti cu mastile lor, cu rolurile lor si nu vreau decat sa imi las eul claustrat sa evadeze din cercul acesta.
Eu nu sunt ca voi. Nu semanam,nu avem bataile inimii la unison, voi nu sunteti decat o statistica intr-o statistica. Nu e decat o solidaritate intamplatoare, nu e decat o comuniune in jurul unui aer respirabil, nu e decat o empatie de doi ochi, două maini si doua picioare.
Nu vreau sa devin ca voi! Nu vreau sa imi mai apasati butonul zambetelor,al lacrimilor sau al aplauzelor. Nu vreau sa ma mai fixati cu privirile voastre care cersesc o anumita stare de la mine! Nu vreau sa va mai fac pe plac si nici sa va mai satisfac capriciile…
…….Vreau sa va dati toti mastile jos si sa fiti oameni, pentru Dumnezeu. Sa fiti OAMENI. Cu mine, cu voi insiva, cu cei din jurul vostru. Vreau sa imi permiteti sa traiesc SI EU,iar asta fara sa va mai ROG!
